Puii au ochi, încep să mănânce singuri

     După aproape două săptămâni de când au fost fătaţi puii au făcut ochi. Au crescut foarte repede, sunt aproape rotunzi. Mai greu e cu mersul, dar se străduiesc. Sunt foarte mâncăcoişi. Acum au deja trei săptămâni şi am avut surpriza să văd că încearcă să mănânce mâncare din castronul mamei. Cel putin unul nu se mai dezlipea de castron.
     Încep să se contureze trăsăturile specifice fiecăruia. O căţeluşă, mai micuţă, este mai retrasă, preferă să stea mai mult în cuşcă. O însoţeşte câteodată un căţeluş, şi el un pic mai timid care şi latră când te apropii de ei. Pare că o păzeşte. Dintre ceilalţi trei, unul este foarte mâncăcios şi fireşte, este şi cel mai grăsan. Ceilalţi doi, un căţel şi o căţeluşă, par mai degrabă curioşi, dornici să descopere noutăţi.

 

Puii

      Am început să ne dorim ca Pufi să aibă pui. Ne era dor de nişte pufoşi mici, de care să avem grijă. I-am găsit un câine arătos, pe Pufu. Am învăţat cum e cu monta, gestaţia, fătarea, îngrijirea femelei şi a puilor şi .. acum Pufi are cinci pui. Are mare grijă de ei. Este foarte docilă, ne permite cu uşurinţă să avem grijă de ea şi de pui.
      A fătăt pe 5 aprilie trei masculi şi două femele.

 

Şi s-a făcut mare

Acum păzeşte. Fără să fi fost dresată câtuşi de puţin să facă asta. Are un simţ deosebit al teritoriului propriu. Nu intră nici un străin în curte fără ca Pufi să latre. Nu cred că ar muşca deşi nu bag mâna în foc pentru asta. Când apare cineva la poartă latră şi se duce acolo. Când ieşim să întâmpinăm oaspetele se potoleşte busc, îl miroase cînd intră în curte apoi îl ignoră. Este ca un mic protocol de primire a celor necunoscuţi. Doar e un câine care ţine la protocol şi la etichetă.  Apropo, nu îi place să o mângâie străinii pe cap, are tendinţa să se ferească Sub botic e OK.

Apoi, a mai crescut

Încet, încet ne-am obişnuit unii cu alţii. Am schimbat hrana Starter cu Junior. Apoi am început exerciţii simple de dresaj şi am descoperit că Pufi nu vrea să facă aport. E primul meu câine pe care nu pot sa-l fac să-mi aducă mingea înapoi. Poate pentru că nici nu se duce după minge când o aruncăm. Oricum învaţă surprinzător de repede o mulţime de alte lucruri. Învaţă imediat ceea ce are voie şi facă şi ce nu. După ce i-am spus de câteva ori NU, ferm, a renunţat să mai vâneze găinile aflate accidental prin curte. Şi din acel moment ignoră complet bietele păsări. Mare reuşită ...

Primele ore acasă

     Încă din prima seară acasă Pufi ne-a dovedit că are o personalitate puternică, în ciuda aspectului neajutorat. Nu a vrut să doarmă în casă cu nici un chip. A scheunat tot timpul. Disperaţi, am dus-o afară, lângă uşă. Brusc s-a liniştit şi a dormit acolo până dimineaţă. Numai noi nu am dormit de grija ei.

 

 

Pufi

     Simţeam că ni se potriveşte un astfel de câine. Era câinele pe care ni-l doream enorm. Nu era momentul în 2004. Dar dorinţa a rămas. Între timp ne-am mutat lângă Buzău, la părinţii mei. Acum aveam curte. Am început să strângem bani, special pentru chow-chow. Ne tot uitasem pe net la anunţuri. Am hotărât să nu luăm de la pet-shop. Am început să sunăm la cei cu anunţuri şi au apărut surprizele neplăcute: oameni neserioşi, preţuri mai mari decât cele postate, căţei deja vânduţi. După ceva căutări am găsit în sfârşit şi pe cineva de încredere. Era vorba de proprietarul unei canise de lângă Bucureşti.
     Am fost până la canisă, am văzut puiuţii. Erau prea mici pentru a putea fi separaţi de mama lor. Aveau doar câteva zile. Am ales o căţeluşă. Am vrut să fie roşcată. A trebuit să-l credem pe cuvânt pe proprietarul canisei în privinţa culorii pe care o va avea puiuţul deoarece puii de chow-chow sunt închişi la culoare când sunt foarte mici, gri închis sau aproape negru. Cu ceva rezerve, am plătit avansul pentru pui. Ai noştrii nu ştiu nici acum cât a costat. Nici nu conta prea tare din moment ce am aşteptat din 2004 până în 2007 pentru un chow.

     Când puiuţul a făcut 6 săptămâni l-am adus acasă. Aşa că în august 2007 ni s-a îndeplinit un vis. Am luat-o pe Pufi.
    

Pasiunea pentru chow-chow

     Era în 2004, în Galaţi, în Grădina Publică. Eram studenţi, eu şi viitoarea mea soţie. Acolo am văzut pe viu primul chow-chow. Dragostea faţă de animale o aveam de mici şi implicit iubeam câinii dar nu ştiam că există aşa o ciudăţenie. De atunci ne-am dorit şi noi un pufos.
     Am stat pe net, am citit, am întrebat. Am aflat multe lucruri interesante despre această rasă. De la legendă, la întâmplări ciudate, de la aspect, până la descrierea temperamentului tot ce era legat de chow-chow ne fascina. Există multă informaţie (în parte, de bună calitate) referitoare la chow-chow, aşa că nu voi mai insera nimic aici, cel putin deocamdată. Voi spune doar atât. Chow-chow este într-adevăr o rasă deosebită, fascinantă, aş spune chiar că este un strop de sacru într-o lume domnată de profan. Rămâne totuşi stăpânului marea responsabilitate de a se informa, de a avea grijă aşa cum trebuie de căţel pentru a-i putea pune în valoare calităţile deosebite.